Gonartroză sau artroza de genunchi, cauza frecventă de prezentare la recuperare

  • Home
  • Noutati
  • Gonartroză sau artroza de genunchi, cauza frecventă de prezentare la recuperare

Gonartroza este cea mai frecventă artroză şi cea mai frecventă artropatie a genunchiului, reprezentând 50% din cazurile de genunchi dureros. Gonartroza primitivă debutează în general la subiecţii între 40 şi 50 de ani, în special la femeile după menopauză, obeze şi cu insuficienţă circulatorie la nivelul membrelor inferioare. Gonartrozele secundare debutează mai precoce; în majoritate sunt unilaterale şi deseori necesită intervenţii chirurgicale.

Predominanţa artrozelor genunchiului este mai mare la sexul feminin, de 3-4 ori faţă de sexul masculin. Artroza genunchiului poate fi deci primitivă şi secundară. Cauzele ce determină apariţia artrozelor secundare sunt urmatoarele:

  • traumatismele (sechele după fracturi, luxaţii, entorse) care determină leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare, favorizând apariţia procesului degenerativ artrozic

  • tulburările de statică ale articulaţiei genunchiului: dezaxarea axei femuro-tibiale şi solicitările în varus sau în valgus, constituie un stress mecanic care poate iniţia artroza. De asemenea dezaxarea rotulei (displazii, luxaţii) poate cauza apariţia artrozei genunchiului.

  • factorii generali: tulburări endocrine (insuficienţa ovariană, menopauza), tulburările metabolice (în special obezitatea care acţioneaza atât prin alterarea cartilajului articular, cât şi mecanic, prin supraîncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea ligamentară)

  • factorii genetici (poate exista o fragilitate genetică a cartilajului articular)

În ceea ce priveşte etiopatogenia bolii, există mai multe teorii care descriu modul de apariţie:

  • teoria mecanică – exces de presiune pe un cartilaj normal:

          • în genu varum – hiperpresiune persistentă pe compartimentul femurotibial intern;

          • genu valgum – hiperpresiune pe compartimentul tibial extern;

– leziunea artrozică apare în compartimentul suprasolicitat;

  • teoria tisulară – chimioenzimatică, care incriminează alterările biologice ale cartilajului articular, cu scăderea rezistenţei sale faţă de presiuni normale;

În majoritatea cazurilor este vorba de o scădere a factorilor mecanici nocivi, care acţionează asupra unor cartilaje articulare alterate biochimic (din cauze endocrino-metabolice şi circulatorii).

Iniţial, procesul artrozic apare ca urmare a efectelor biomecanice, după care se instalează procesele biochimice.

S.L. Dr. Iliescu Madalina , medic coordonator

IMPORTANȚA MERSULUI ÎN TRATAMENTUL BALNEOFIZICALKINETIC

Mersul este exerciţiul cel mai simplu şi mai util dintre exerciţiile aplicative; el poate varia de la plimbarea scurtă de câteva minute pe zi, la mersul pe jos pe distanţe lungi, care poate să dureze ore întregi.

Mersul constituie un stimulent moderat al funcţiilor organice şi un procedeu de liniştire a sistemului nervos. Plimbările în aer liber şi excursiile în mijlocul naturii sunt recomandate, pentru efectele lor liniştitoare şi derivative, oamenilor obosiţi de prea multă muncă intelectuală sau alte activităţi sedentare.

Alergările sunt exerciţii aplicative mai complexe şi mai obositoare, care stimulează mai intens marile funcţiuni organice şi consumă o cantitate mai mare de energie. În kinetoterapie se pot folosi alergări foarte scurte (de încălzire) în partea de început a şedinţei de exercitare şi alergări mai lungi, în partea fundamentală, atunci când se urmăreşte stimularea intensă a dezasimilaţiei sau îmbunătăţirea capacităţii de efort.

Cura de teren este un procedeu curativo-profilactic, folosit în staţiuni balneoclimaterice şi în sanatorii, acolo unde se poate aplica mersul pe teren variat. Cura de teren constă din mers încet şi liniştit, ritmic şi uniform, pe poteci sau drumuri bine întreţinute, în sens ascendent, în platou sau în sens descendent. Lungimea distanţelor, bine măsurată şi marcată cu stâlpi indicatori, variază de la câteva sute de metri la câţiva kilometri; înclinarea pantelor este foarte mică şi variază între 5 şi 200. Din loc în loc, pe parcurs, sunt prevăzute popasuri cu bănci pentru odihnă, iar între traseele principale se fac drumuri de legătură pentru a scurta sau a lungi, a uşura sau a îngreuia, a varia şi grada mersul.

Cura se practică în toate anotimpurile, pe timp frumos, fără vânt, ploaie, frig sau căldură excesivă. Plimbările se fac o dată sau de două ori pe zi, cu o oră înaintea meselor principale sau cu 3-4 ore după masă.

Cura de teren este un exerciţiu de durată, pentru că funcţiile mari ale organismului se antrenează sau se recuperează foarte încet, iar efortul trebuie să fie bine dozat pentru a nu produce oboseală.

Cura de teren se recomandă bolnavilor cronici sau convalescenţilor după boli pulmonare, bolnavilor cu afecţiuni compensate de cord şi vase, în tratamentul bolilor de nutriţie şi al unor boli psihice şi în unele forme de reumatism cronic. Acest procedeu este contraindicat în fazele acute şi febrile ale bolilor aparatului respirator, în stările de insuficienţă accentuată a cordului şi în timpul crizelor de hipertensiune.

S.L. Dr. Iliescu Madalina , medic coordonator